Cine este, de fapt, clientul în terapia de cuplu?
O întrebare des întâlnită în terapia de cuplu și un răspuns care ține relația în siguranță.
Una dintre cele mai frecvente întrebări care apare înainte sau chiar în primele ședințe de terapie de cuplu este aceasta: „Dacă eu am cerut terapia, terapeutul va fi de partea mea?” Întrebarea nu vine din dorința de a câștiga un conflict. De cele mai multe ori, vine din teamă, din frica de a nu fi din nou singur într-o relație care deja doare.
Tocmai de aceea, cred că merită să vorbim deschis despre această întrebare și despre ce presupune, din punct de vedere etic și profesional, terapia de cuplu.
Cine este clientul în terapia de cuplu? În terapia de cuplu, terapeutul nu este terapeutul unuia dintre parteneri. Este terapeutul relației. Problemele care apar în terapie nu pot fi înțelese sau rezolvate izolat, pentru că ele se manifestă într-un context relațional. Din acest motiv, abordarea etică diferă semnificativ de cea din terapia individuală (Shaw, 2014).Butler și colaboratorii (2010) subliniază faptul că terapeutul de cuplu are responsabilitatea de a proteja și susține, în mod egal, bunăstarea fiecărui partener și a relației dintre ei. Asta înseamnă că „clientul” nu este o persoană, ci relația însăși.Această loialitate față de relație începe din momentul în care cuplul solicită terapia și continuă pe tot parcursul procesului (Shaw, 2015). Terapeutul adoptă astfel o poziție activă, atent calibrată.
Când doar unul dintre parteneri își dorește terapia
Ideal, ambii parteneri intră în terapie cu dorința de a păstra și îmbunătăți relația. În realitate, lucrurile sunt adesea mai complicate.
Există frecvent situații în care:
– unul dintre parteneri solicită terapia pentru a salva relația,
– celălalt este ambivalent sau deja orientat spre separare.
Literatura de specialitate numește aceste situații agende mixte (Doherty et al., 2015). În astfel de cazuri, terapia de cuplu propriu-zisă poate fi prematură. Pentru aceste contexte, Doherty și colaboratorii (2015) propun consilierea de discernământ, un cadru terapeutic care ajută partenerii să obțină claritate înainte de a decide dacă intră într-un proces de terapie de cuplu sau dacă se îndreaptă spre separare. Studiile arată că acest tip de intervenție reduce confuzia și sprijină decizii asumate. Cercetări similare (Kanewischer & Harris, 2014; Gurman & Burton, 2014) confirmă cât de frecvente sunt aceste situații și cât de important este ca diferențele de motivație să fie recunoscute și lucrate explicit, nu evitate.
Confidențialitatea și secretele în terapia de cuplu
Confidențialitatea este un principiu central în psihoterapie. În terapia de cuplu, însă, ea ridică uneori dileme dificile. Un exemplu des întâlnit este cel al infidelității. Păstrarea unui secret relevant pentru relație pune terapeutul într-o poziție delicată: protejează confidențialitatea unui partener sau dreptul celuilalt la o alegere informată? Butler și colaboratorii (2010) atrag atenția asupra riscului ca păstrarea unor secrete semnificative să creeze alianțe nesănătoase și să submineze siguranța relațională și alianța terapeutică. În terapia de cuplu, secretul nu este niciodată un detaliu neutru. Atunci când informația ascunsă are impact direct asupra relației, păstrarea ei poate dezechilibra procesul și poate pune terapeutul într-o poziție de loialitate implicită față de un singur partener.
Din acest motiv, multe abordări relaționale susțin dezvăluirea măsurată, pregătită și însoțită terapeutic, astfel încât adevărul să poată fi integrat fără a produce retraumatizare sau rupturi suplimentare (Butler et al., 2009). Nu este vorba despre a forța confesiuni, ci despre a crea un cadru sigur în care informațiile relevante pentru relație să poată fi aduse la suprafață cu grijă și responsabilitate.
Literatura de specialitate descrie mai multe politici de confidențialitate în terapia de cuplu, de la abordări care exclud complet secretele, până la modele bazate pe discernământ clinic (Kuo, 2009). Esențial este ca aceste limite să fie clar explicate de la început și menținute consecvent pe parcursul procesului terapeutic.
Limite și poziționare terapeutică
Un alt reper etic important în terapia de cuplu este cel al limitelor. Terapeutul de cuplu nu devine terapeut individual pentru niciunul dintre parteneri. Chiar și atunci când sunt necesare sesiuni individuale în cadrul procesului, acestea rămân parte din munca relațională, nu un demers separat. Această delimitare nu este rigiditate, ci o condiție a siguranței. Claritatea limitelor: protejează alianța terapeutică, previne conflictele de interese, susține echilibrul de putere în relație și oferă un cadru predictibil pentru ambii parteneri (Shaw, 2015). Fără aceste limite, terapia de cuplu riscă să devină un spațiu de validare unilaterală sau de negociere a vinovăției, în loc de un loc de explorare și reparare relațională.
Terapia de cuplu îngrijește relația, pentru a crea un spațiu în care ambii parteneri să poată fi auziți, chiar și atunci când adevărurile sunt incomode, iar dorințele diferite. Uneori, acest lucru înseamnă să lucrăm pentru reconectare. Alteori, înseamnă să lucrăm pentru claritate și separare conștientă.
Din perspectiva mea, poziția etică rămâne constantă: susțin relația și siguranța procesului, cu grijă pentru fiecare persoană implicată și cu respect pentru limitele profesiei.
